Totul trece!!!

Faptul ca nimic nu este permanent a devenit „consolarea” mea preferata….continui sa-mi repet in gand ca totul trece. Am avut o saptamana grea, in care nu am putut face nimic altceva decat sa fiu cu gandul la el non-stop. Bineinteles ca de la ultimul post el nu a mai dat nici un semn de viata, eu da….. chiar daca stiu ca am gresit nu m-am putut abtine, l-am invitat la masa sambata, am primit un refuz politicos dar pana la urma dupa o sesiune de „umilinta” am reusit sa ne vedem duminica……l-am rugat sa-mi spuna in fata ca s-a terminat…aveam pur si simplu nevoie sa-l aud spunandu-mi asta in timp ce ma privea in ochi….nu a reusit…mi-a spus „se va termina cand se va termina”…..mult prea usor pentru el  sa nu ia atitudine si sa-mi lase o mica speranta ratacita prin cosmos…..mult prea greu pentru mine sa nu ma agat si de acel nimic ce eu definesc speranta…… am incercat sa-mi dau explicatii, sa caut raspunsuri la intrebarile mele, sa-l justific sau sa-i justific comportamentul, am incercat sa ma indepartez….am incercat sa nu-mi pese, am incercat sa ma tin ocupata….am avut in fiecare seara ceva de facut….si cu toate astea…..marti l-am sunat…..parea normal…..s-a incheiat conversatia cu un „vorbim mai tarziu”….si mai tarziu au insemnat deja mai mult de 60 de ore……mai tarziu atunci credeam ca inseamna 30 de minute….acum realizez ca insemna „niciodata”…sau intr-o alta viata cum ii placea sa spuna….

ieri i-am scris ca, chiar daca prin fapte mi-a demonstrat ca nu se merita din pacate gandul meu a ramas parca imobilizat pe el…este trist…eu sunt trista…si inca continui sa ma intreb oare de ce? ce are el atat de special? ce mi-a oferit atat de important incat imi este atat de greu sa renunt? de ce eu inca mai sper? de ce inca imi imaginez momentul cand el va dori sa vorbeasca cu mine si sa clarifice, sa-si ceara scuze …..de ce visez?

am vazut prea multe filme?poate!

dar viata bate filmul si finalul fericit de mult ori nu exista….

din pacate pentru mine el nu va veni cu un inel si nici nu se va pune in genunchi cerandu-mi sa raman in Romania si sa incercam sa construim ceva impreuna….

din pacate pentru noi…..noi nu va mai exista niciodata

si oare de ce ma simt ca si cum mi-as fi pierdut sufletul pereche? de ce cred ca EL era!!!!!!!!!!!!

de ce sunt convinsa ca am pierdut singura persoana care m-ar fi putut implinii?

de ce ma simt atat de goala pe interior?

de ce-mi lipseste atat de tare??? :((

15 thoughts on “Totul trece!!!

    1. sau poate ca vei fi si mai mult de atat!!!

      te rog nu-mi distruge sperantele ca se poate si mai bine :))
      lasa-ma sa visez :))

      ps: eu plang deseori pentru ca pur si simplu numai rezist si am nevoie sa ma mai eliberez…..ma descarc…..
      oare ce inseamna ca am prea multe sentimente?

      1. Bine, e plauzibil, să fii fericit din nou, dar poate într-o relaţie mai matură şi mai serioasă, dar nu va mai fi o fericire la fel de intensă, pentru că nu mai eşti la fel de prost – ai învăţat ceva… şi eşti într-un fel mai precaut (nu e ceva rău în sine), de asta nu e bine să o dai în bară de prea multe ori…

        Şi eu plângeam des în anii care au urmat… e o chestie patologică, ţine de instabilitate – eşti traumatizat, iar cu garda jos te afectează mai uşor orice. Chiar şi acu’ uitându-mă la Grey’s Anatomy mi se întamplă, fără să fie vreun moment desoebit de sensibil. Eu o sa lipsesc un pic.

  1. Dar daca va fi băiat îi vei citi poveşti cu prinţese?! … Înţeleg că ai zis fetiţă – şi eu tot o fetiţă am visat (la propriu) că o să am🙂 şi aş ţine la ea ca la ochii din cap, dar nu-mi plănuiesc copii (iar dacă ar fi băieţel, l-aş iubi desigur şi pe el).

    Revenind la subiect, ce-i drept, femeile obişnuiţi să luaţi decizii şi să ajungeţi la concluzii de capul vostru (ceea ce mă enervează) – într-o relaţie nu rationezi singur, pentru că vei ajunge la răspunsuri neargumentate decât parţial şi chiar dacă plauzibile, foarte posibil neadevărate. Oricât de sigur ţi s-ar părea de exemplu că soţul te înşeală, chiar şi dacă vezi cu ochii tăi, tot consider minimum de respect faţă de partener (şi nu cred că se poate iubire fără respect) să te consulţi cu el cât de curând, pentru că merită să aibă ceva de spus, şi s-ar putea să descoperi că adevărul e unul la care nici nu te-ai gândit. Înainte de toate, când ai o suspiciune, încearcă s-o discuţi şi doar dacă chiar nu se poate… să faci de capul tău.

    Deci, de ce să te tot gândeşti „o fi cum îmi închipui” şi la ce ajută…

    1. Sincer eu imi doresc un baietel…si nu, nu i-as citi povesti cu zane si printi ci m-as juca cu el cu masinute :))
      …………………
      Eu tocmai asta am facut, indiferent de cum mi s-a parut, indiferent de ce impresii sau senzatii am avut, indiferent de ce concluzii am tras…..am intrebat intotdeuna si am dat dreptul la o replica, la o alta versiune….iar el a considerat ca ar fi control….in loc sa inteleaga ceea ce eu de fapt intentionam si anume sa verific inainte sa acuz si in felul acela sa-mi construiesc increderea in el

  2. „De ce” te miri că te doare despărţirea / îndepărtarea de una din puţinele bucurii în viaţă? Speranţa moare la urmă, dar dacă ai îndoieli că îl doare şi pe el, aminteşte-ţi că în cele mai multe cazuri, dacă nu aproape întotdeauna, intuiţia nu se înşeală, şi atunci, socoteşte cât mai merită să speri, sau agaţ-o’n cui… Durerea/Iubirea adevărate lasă / ar trebui să lase urme de îndoială?

    1. Eu sper sa-l doara:)) insa nu stiu cat de mult….asta e problema mea si anume ca nu am inteles niciodata cat a fost minciuna si cat adevar…..
      daca el este asa cum eu cred, atunci il doare….si nu va mai trece foarte mult timp pana cand va da un semn…..daca nu o va face atunci inseamna ca m-am inselat, si ca de fapt nu este vorba de frica, de nesiguranta, de confuzie….ci de lipsa de interes….
      ai vazut „He’s just not that into you””?

      1. Ştiu cum e să „speri să-l doară” pe partener… Iar adevărul e simplu de măsurat, niciodată în vorbe, mereu în fapte (deşi unele vorbe au valoare de fapte). Atunci, faptele vor vorbi… Filmul nu l-am văzut, că încerc să evit să vad filme romantice singur, şi nu mai am cu cine. În rest cred că am văzut majoritatea filmelor!

      2. Dacă filmul ăla e realist în parte, e pentru că filmele romantice nu pot fi comice fără să fie dramatice, aşa că eu le spun la toate simplu romantice. Cum să nu fie un film romantic dramatic, când nu poţi demonstra/dovedi iubirea decât când te-a durut.

        Da, în filme, complicaţiile se intersectează şi până la urmă totul capătă sens, dar vieţile noastre sunt scurte şi imprevizibile şi trebuie să ne punem problema după ce-am găsit fericirea, care mai e următorul ţel, sau s-ar putea să n-o atingem niciodată, sau ca mine, să ai parte de ea puţin şi să o pierzi subit, dar definitiv…

        Nu mai bine fără conceptul de fericire? Aşa te poţi concentra la lucrurile mai puţin absolute, mai mici sau mai mari, de care să te bucuri, şi de care nu te poţi împiedica definitiv. Ambele variante sunt valide.

      3. Fericirea este ceva atat de personal si de abstract in acelasi timp incat e greu sa dai o definitie….. insa consider ca e important, indiferent cat de putin ar dura, sa reusesti sa o recunosti si sa te bucuri de ea….
        te asigur ca ai pierdut definitiv decat acel moment pe care l-ai catalogat ca fericire, insa cu siguranta vei mai avea parte si de alte momente intense (mai putin sau mai mult), dar care atunci, in momentul in care le vei trai, le voi considera momente de fericire :))
        eu astazi sufar ca un catelus si sunt convinsa ca mi-am pierdut fericirea pe care am trait-o alaturi de el si pe care speram sa o traiesc in continuare…dar imi place sa cred ca tot raul este spre bine….am nevoie sa ma „mint” ca sa pot merge inainte….stii cum e „always forward, never backward”……ma doare….si as vrea sa dau timpul inapoi, dar nu am fost inzestrata cu asemenea puteri deci singurul lucru pe care il pot face este sa sper (chiar daca consider ca speranta este pentru fraieri {Dr. House} am mai spus-o) si intre timp sa incerc sa ma tin ocupata pentru a evita pe cat imi este posibil sa ma gandesc atat de mult incat sa ma macin de tot

      4. Am plâns o noapte întreagă pentru că era ziua copilului şi îi văzusei pe toţi copiii ăia pe străzi la magazine cu părinţii aşa că simţeam că meritam şi eu ce-mi doresc, şi era doar un joc electronic (aparat din ăla cu Tetris şi altele). Apoi am jucat până vedeam pătrăţele colorate în aer… Anii anteriori am suferit din lipsa jumătăţii mele, care mi-a dat sens, m-a completat şi cu care am trăit o feerie.

        Ai nevoie de sentimentele astea extreme ca să te dezmorţeşti, să simţi că trăieşti din când în când. Fără ele viaţa e ca actul sexual fără orgasm.

        Ştiu că nu există leac şi îţi face existenţa insuportabilă. Şi mai rău dacă nu ai prieteni. Am o satisfacţie când văd o femeie plângând pentru că îmi demonstrează că nu am dreptate că n-ar avea sentimente (am devenit paranoic, dar sunt vremurile de vină), e ceva incredibil de frumos. La fel şi cu mine însumi, suferinţa sau singurătatea (nu izolarea neapărat) îmi amintesc/demonstrează că mai am suflet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s